Paradoxul toleranței în România: între libertate și auto-subminare democratică

Toleranța este adesea considerată una dintre virtuțile fundamentale ale unei societăți democratice. A promova libertatea de expresie, de gândire și de conștiință presupune inevitabil acceptarea unei game variate de opinii, comportamente și identități. Totuși, cum avertiza filozoful Karl Popper în Societatea deschisă și dușmanii ei, toleranța nelimitată poate duce la dispariția toleranței însăși, dacă permite proliferarea ideologiilor intolerante. Acest paradox al toleranței capătă o relevanță deosebită în România actuală, unde discursurile extremiste, conservatorismul religios radical și polarizarea socială ridică întrebări dificile despre granițele libertății și riscurile democrației liberale.

Paradoxul toleranței: fundamente filozofice

Popper sublinia că dacă o societate este nelimitat tolerantă, iar această toleranță este extinsă inclusiv asupra celor care promovează intoleranța, atunci aceștia din urmă pot exploata deschiderea sistemului democratic pentru a-l distruge din interior. Astfel, un grad de intoleranță față de intoleranță devine necesar pentru protejarea unui spațiu pluralist.

Această viziune nu este un apel la cenzură totală, ci un avertisment asupra necesității unui mecanism de autoapărare al democrației. În absența acestuia, toleranța riscă să devină complice tăcută la propria ei anihilare.

Contextul românesc: o societate între tranziție și fragilitate democratică

România postcomunistă a cunoscut o democratizare rapidă, dar adesea superficială. Deși Constituția garantează libertățile fundamentale, în practică, cadrul social este adesea influențat de narative tradiționaliste, naționaliste și religioase. În ultimii ani, au câștigat vizibilitate partide sau mișcări ce promovează mesaje anti-LGBTQ+, xenofobe, conspiraționiste sau anti-europene.

Aceste grupuri, adesea invocând „libertatea de exprimare” sau „protecția valorilor tradiționale”, cultivă o formă de intoleranță sistemică, uneori legitimând chiar ura sau discriminarea. În numele unei „toleranțe absolute”, societatea democratică românească ajunge să ofere spațiu retoricii care îi subminează principiile de bază.

Toleranța greșit înțeleasă: riscul normalizării intoleranței

Problema apare atunci când, în încercarea de a păstra neutralitatea statului sau a spațiului public, instituțiile ezită să sancționeze discursuri care încalcă drepturile altora. Exemplul referendumului pentru familie (2018) este relevant: susținut masiv de o parte a societății civile și politice în numele „valorilor tradiționale”, a fost perceput de mulți ca o încercare de a exclude legal o categorie socială.

Toleranța devine, astfel, un instrument paradoxal: în loc să protejeze diversitatea și coexistența, ajunge să funcționeze ca o rampă de legitimare a intoleranței. Într-un astfel de context, nu se mai poate vorbi de o societate democratică în sens profund, ci de o formă de majoritarism camuflat.

Democrația ca gardian al propriei esențe

Democrația nu este doar un sistem de reguli, ci și un ansamblu de valori: respectul față de drepturile omului, pluralismul, statul de drept etc. Pentru a se menține funcțională, democrația trebuie să-și permită limite. Libertatea de exprimare, de exemplu, nu poate fi folosită pentru a cere eliminarea celorlalte libertăți.

Statul român are responsabilitatea de a proteja cetățenii nu doar de violență fizică, ci și de discursuri care incită la ură sau marginalizare. Toleranța trebuie să fie activă, nu pasivă – adică să includă un discernământ normativ: ce promovează o conviețuire democratică și ce o subminează?

Ce e de făcut

Paradoxul toleranței ne obligă să regândim ce înseamnă cu adevărat libertatea într-o democrație. În România de azi, unde pluralismul este încă fragil, iar tentația autoritarismului populist persistă, o toleranță prost administrată riscă să slujească tocmai celor care vor s-o distrugă. Toleranța, ca principiu democratic, rămâne validă – dar ea nu poate exista fără limite etice clare și fără un angajament activ pentru apărarea libertății tuturor, nu doar a celor mai vocali.

Pentru a păstra o minte clară în fața paradoxului toleranței și a tensiunilor socio-politice actuale, este esențial să cultivăm gândirea critică, să ne informăm din surse diverse, să conștientizăm emoțiile generate de discursurile radicale și să evităm reacțiile impulsive. În locul polarizării și al retoricii bazate pe frică, trebuie să promovăm dialogul autentic, să ascultăm activ și să susținem valorile democratice prin implicare civică, nu pasivitate. Claritatea mentală nu înseamnă neutralitate față de intoleranță, ci un angajament lucid pentru protejarea libertăților și a demnității tuturor, prin discernământ, empatie și responsabilitate. Astfel, într-o societate unde riscul normalizării intoleranței e real, echilibrul interior și acțiunea conștientă devin forme esențiale de apărare a democrației.