Epigenetica memoriei: între neuroștiință și terapie

Un nou studiu aduce în prim-plan o ipoteză revoluționară: memoria nu este doar rezultatul unei amintiri formate, ci și al unui proces activ de reactivare controlat epigenetic. Cu alte cuvinte, faptul că ne amintim ceva nu ține doar de existența acelei amintiri, ci și de capacitatea creierului de a o „accesa” la momentul potrivit — iar acest acces este reglat chimic, la nivelul ADN-ului.

Epigenetica, domeniul care studiază modificările reversibile ale expresiei genelor fără a altera secvența ADN, este de mult timp asociată cu dezvoltarea, învățarea și adaptarea. Însă cercetarea condusă de profesorul Iryna M. Ethell și echipa sa extinde această înțelegere, arătând că enzimele epigenetice precum Tet2 joacă un rol esențial nu doar în formarea memoriei, ci și în exprimarea ei — adică în procesul prin care o amintire este „citită” de creier.

Experimentul a fost realizat pe șoareci modificați genetic, în care activitatea enzimei Tet2 a fost inhibată. Deși animalele formaseră amintiri în mod normal, nu le mai puteau accesa. Acest blocaj nu era cauzat de distrugerea memoriei, ci de incapacitatea creierului de a o reactiva. Astfel, cercetătorii au demonstrat că exprimarea memoriei este un proces activ, dependent de starea epigenetică a neuronilor din hipocamp — regiunea cerebrală responsabilă de învățare și memorare.

„Este ca și cum ai avea o carte pe raft, dar nu ai cheia să deschizi biblioteca”, explică autorii studiului. Tet2 acționează ca un mecanism de deblocare, permițând accesul la informația stocată. În lipsa ei, amintirea rămâne intactă, dar inaccesibilă.

Implicațiile sunt majore. Dacă exprimarea memoriei poate fi reglată epigenetic, atunci tulburări precum Alzheimer, PTSD sau chiar depresia ar putea fi abordate prin terapii care vizează aceste mecanisme. În loc să încercăm să „reparăm” memoria, am putea învăța cum să o reactivăm — sau, în cazuri traumatice, cum să o suprimăm controlat.

Mai mult, studiul sugerează că memoria este un proces dinamic, influențat de mediu, experiențe și starea chimică a creierului. Nu suntem doar arhive pasive de amintiri, ci sisteme active care decid, în timp real, ce merită reamintit.

Această descoperire deschide noi direcții în neuroștiință și psihologie, punând epigenetica în centrul înțelegerii memoriei umane. Într-o lume în care bolile neurodegenerative devin tot mai frecvente, cheia viitorului ar putea fi tocmai în aceste mecanisme invizibile care decid ce rămâne viu în mintea noastră — și ce se pierde.